Revoluția din Decembrie 1989 în municipiul Slatina (județul Olt)

Deci pe 19 decembrie, dimineaţa toată lumea din fabrică şuşotea, vorbea tare, se echipa în kaki şi iar şuşotea.

Ce? Cu toate că totul era clar, nimic nu era clar! Timişoara! Ungurii! Eram îngrijorat de soarta unchiului meu, Titu Zamfirescu şi a familiei lui din Timişoara şi, dintr-o dată m-am hotărât să plec acolo. În gară am aflat că trenurile nu circulă normal şi am mers acasă unde, rapid m-am echipat pentru drum lung. În oraş observasem multă dezordine, dar şi multă ordine. Străzile erau pline de uniforme ale gărzilor patriotice, ca şi podul de peste Olt. M-am dus la ocazie şi printre discuţii şi contradicţii, şi printre întrebări fără răspuns am ajuns la Craiova într-o ,,Dacia” galbenă. Am prins un rapid care întârziase şi înainte de şase seara eram pe şine.

Cu cât ne apropiam de Turnu-Severin oamenii din tren deveneau mai contrariaţi, deveneau mai nervoşi. Ziceau că nu au năvălit ungurii peste Timişoara, ci că s-au revoltat timişorenii contra lui Ceauşescu… Nu se poate! Imposibil! Cunosc mulţi timişoreni şi nu-i cred în stare de aşa ceva!

Acolo am fost doi ani soldat printre piloţii militari, acolo am dat examen la Universitate, acolo am fost de foarte multe ori şi Timişoara mi-a apărut întotdeauna oraşul cel mai liniştit pe care-l cunoscusem. Acolo trăiesc în armonie de sute de ani români, unguri, sârbi, evrei, nemţi şi toate seminţiile pământului.

Afară era noapte şi trenul înainta multiplicând misterele. Am avut şi controale, controlori însoţiţi întotdeauna de miliţieni controlau permanent şi mi-am dat seama că e un anume fel de pază. Am intrat în closet şi am ascuns portmoneul cu actele de identitate în bocancul drept, iar banii i-am băgat în bocancul stâng. Dacă o fi adevărat că s-au revoltat timişorenii împotriva lui Ceauşescu şi îmi văd ăştia buletinul de oltean!

M-am hotărât să spun că sunt din Argeş şi nu am actele cu mine. Ba nu! Eram din Vâlcea pentru că acolo cunoşteam şi străzi şi oameni. Privindu-mă în oglinda din tren mi-am dat seama cum arăt. Pe cap purtam o căciulă veche din piele de iepure, pe umeri, un hanorac murdar cu care mergeam iarna la munte, cârpit, cu nasturii cusuţi a şaptea oară… Pantalonii groşi şi bocancii de munte completau imaginea unui explorator polar din secolul trecut. Dar am plecat!

După ce am trecut de luminile Orşovei s-au înmulţit controalele şi s-au înmulţit şi întrebările oamenilor:

– Ce e la Timişoara?

– Nimic!

Aş fi vrut să adorm şi nu puteam, lumea devenea tot mai nervoasă, şuşotea şi nu dormea nimeni. Se şuşotea peste tot, iar eu nu aveam curaj nici să trag cu urechea…

A venit un nou control care mi-a cerut biletul de călătorie şi apoi buletinul de identitate. Le-am arătat biletul şi le-am spus că nu am actele cu mine. Era un ceferist însoţit de doi subofiţeri de miliţie care m-au coborât în gară la Caransebeş împreună cu majoritatea călătorilor din vagon. Mă asiguraseră miliţienii că la Timişoara nu se întâmplă nimic, că neamurile mele de acolo o duc bine şi că peste puţin timp vine un tren care mă va duce înapoi la Craiova unde mi se va deconta biletul.

Am observat că toţi călătorii care fuseseră coborâţi pe peronul gării din Caransebeş urcau în alte vagoane mai în faţă şi am urcat şi eu cu inima cât un purice.

Şi tot cu inima cât un purice am intrat în Timişoara. Era ora unsprezece noaptea şi am văzut că mulţi călători au sărit din tren înainte de oprire. Nu am avut curajul lor şi am coborât pe peron după ce trenul a oprit în gară. Acolo era atâta lume care striga că nu înţelegeam nimic, era o harababură care îmi dădea curaj că nu mă va întreba nimeni de nimic.

Am luat-o mai pe departe şi am ajuns în faţa gării din Timişoara ,unde, din şoaptele altora am înţeles că autobuzele nu circulă. Am încercat să-i telefonez lui nea Titu, însă toate telefoanele din gară erau defecte şi mi-am dat seama că erau de fapt ,,defectate’’ ca şi cele din Slatina.

Câteva maşini ale miliţiei care au trecut în goană m-au făcut să înţeleg că aşa ceva nu se întâmplă întotdeauna şi a început să-mi fie frică. De ce? Nu ştiam nici eu de ce, dar îmi era clar că mă aflam pe un teren minat. Pe de o parte îmi era frică de miliţie şi de securitate, însă doream să văd cu ochii mei că lumea îndrăznise să înfrunte balaurul roşu şi creştea în sufletul meu o mândrie pe care nu o mai cunoscusem.

Am hotărât să merg în sala de aşteptare și să aștept până dimineaţa, însă curiozitatea m-a făcut să plec spre oraş pe strada principală. Mergeam cu grijă, îmi era frică şi de liniştea nopţii, mă temeam şi de imensitatea întunericului. Eram neliniştit căci nu prea înţelegeam cum o să ajung la nea Titu tocmai pe Calea Lipovei prin acest întuneric. Mă gândeam că m-am descurcat eu umblând săptămâni întregi prin munţi, prin ploaie, prin ceaţă, prin întuneric.

{module G+articles}