Revoluția din Decembrie 1989 în municipiul Slatina (județul Olt)

S-a strigat mult acel cuvânt, căci eu l-am reţinut ca pe un refren. Mi s-a făcut frică şi de unguri, cu toate că înţelesesem bine că ungurii erau cu noi, mi s-a făcut teamă de orice şi l-am întrebat pe omul de lângă mine cum aş putea ajunge la gară. S-a uitat din nou mirat la mine şi mi-a explicat traseul pe care l-am înţeles căci, de fapt venisem pe acel drum. Mi-a arătat un pod şi mi-a spus că pot trece liniştit peste el căci e ocupat de ai noştri. Mi-am dat seama că intrasem în infern, frica m-a hotărât să plec către gară.

Ceva totuşi mă reţinea acolo, gândeam şi eu ca şi ei, însă pentru ei eu eram un necunoscut. Dacă ar fi aflat că eram născut la câţiva kilometri de Nicolae! S-au apropiat câteva maşini de pompieri care au trecut fluierate de lumea care arunca cu pietre şi cu ce găseau. Mă gândeam că şansa mă aruncase acolo, însă îmi era frică deoarece eram, totuşi singur. Erau extraordinare strigătele acelea: ,,Vom muri şi vom fi liberi!”care se amplificau.

Oamenii discutau că se vor uni cu alţii la Maria, la Operă, la Michelangello. Ştiam locurile, cât de cât, şi doream să merg şi eu cu ei pentru a vedea ce se va întâmpla. Simplu de zis, am hotărât să merg şi eu cu ei.

Deodată cerul a fost brăzdat de lumini şi a început să se tragă. Unde? Habar nu aveam, dar se trăgea ca la război peste tot. Oamenii se strânseseră în mijlocul străzii şi se agitau. I-am căutat pe oamenii cu care avusesem curaj să vorbesc, dar nu mai erau acolo, plecaseră.

De fapt toată lumea se mişca acolo, se auzeau şi altfel de zgomote, parcă treceau tancuri pe undeva!

Teama s-a cuibărit din nou în mine şi am pornit cu grijă către gară. Mergeam ca un robot şi mă rugam lui Dumnezeu să mă scoată din infern. Nu-mi era nici frig, nici somn.

Era o noapte deosebit de călduroasă şi nu puteam uita copiii aceia cu piepturile goale care strigau: ,,Vom muri şi vom fi liberi!”.

Am ajuns aproape de pod şi nu ştiam cum o să trec dincolo căci erau mulţi acolo. Stăteam ascuns după un acoperiş, când l-am auzit pe unul:

– De unde acte, de acte îmi arde mie acum?

Am procedat şi eu la fel, am bombănit ceva şi am trecut hotărât pe partea cealaltă a podului. M-am oprit printre copii înflăcăraţi cu piepturile descheiate. Aş fi vrut să rămân şi eu cu ei acolo, însă mi-am dat seama că eram îmbrăcat ca un urs şi am plecat.

Dacă ar fi aflat copiii ăştia că sunt oltean? Cum aş fi putut să le explic că sunt cu ei, că doresc acelaşi lucru, m-ar fi crezut cineva?

De fapt bubuiturile înfundate şi zgomotele mecanice au instalat iarăşi teama în mine.

Am ajuns la gară cu toate că mă temeam de orice coş de gunoi pe care-l întâlneam. Am încercat iarăşi să telefonez, cu toate că ştiam că telefonez degeaba. Era şase dimineaţa şi cerul începea să se lumineze.

Oare îmi era frică? Despre război nu auzisem prea multe, una e să citeşti prin romane istorice sau prin cărţi de război şi alta e să auzi bubuind pe aproape. Nu am avut curaj să mă apropii de cineva şi să-l întreb ceva.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ceva, aş fi împietrit. Din puţinul pe care l-am auzit şi l-am văzut în această noapte m-am convins că lumea se răsucise, ceva înflorea în mine şi înţelegeam că se deschiseseră alte orizonturi.

Am aşteptat pe lângă gară până am auzit că pleacă un tren către Turnu-Severin şi am urcat. Lumea din tren şuşotea, însă era mult mai curajoasă şi mai optimistă decât fusese aseară şi după ce am schimbat vreo trei trenuri am coborât seara în gara din Slatina.