Mănăstirea Strehareţ

Ctitor al schitului Strehareţ este episcopul Serafim, mai întâi episcop al Buzăului şi din anul 1668, episcop al Râmnicului. Acesta cumpără la 24 aprilie 7172 (1664), de la feciorii popii Hariton, în hotarul Strehareţului, vii lucrate, ţelină şi pomet „şi cu branişte şi cu fântână drept bani, 90 unghi (bani ungureşti)”. Aceasta va constitui zestrea cea mai însemnată a schitului. În anul următor, 1665, 1 aprilie, Radu Vodă Leon (1664-1669) dăruieşte act episcopului Serafim, care era tot la Buzău, „pentru toate viile lui de la Slatina, moşie megieşească, de la moşul lui Gurca” şi le scuteşte şi de vinariciul domnesc, scutind, de asemenea şi stupii de dijmă şi oile de oierit.

Construcţia schitului începe în anul 1665, iar la 4 august 1668 episcopul Serafim închină ctitoria sa Mitropiliei din Bucureşti unde păstorea Mitropolitul Teodosie. Tot episcopul Serafim este cel care îngrijeşte din 1671 până în 1672 ca schitul să fie zugrăvit, la 28 decembrie 1672 afişându-se şi inscripţia, în timpul domniei lui Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) şi al păstoririi Mitropolitului Varlam (24 decembrie 1672-2 aprilie 1679).

După moartea sa, episcopul Serafim a încredinţat conducerea schitului egumenului Veniamin, care primeşte danii şi cumpără moşii pentru schit. Astfel, la 12 septembrie 1763, jupâniţa Coplea Buzescu, dimpreună cu Elina şi copii acesteia, Barbu şi Constantin, descendenţi din familia Buzeştilor, dăruiesc jumătate din moşia lor de la Cireaşovul de deal.

La 8 iunie 1674, doi monahi – Andronia şi fiul său Anlenie – dăruiesc moşie mănăstirii Strehareţ „care iaste făcută de Serafim episcopul”.

Şerban Vodă Cantacuzino printr-un hrisov dat la 12 mai 1679, scuteşte „bucatele” Strehareţului de dijma către curte.

La 21 aprilie 1693 jupâneasa Voica „ce-a fost a lui Murga post ot Turia”, cu fiică-sa Florica – diaconeasa şi văru-său Cristea dau zapis la mâna Egumenului Filotei (urmaşul lui Veniamin), prin care dăruiesc toată partea lor de moşie mănăstirii Strehareţ. Tot în 1693, Constantin Vodă Brâncoveanu dă un hrisov prin care se scutesc bucatele schitului de dijmă.

Până în anul 1802 schitul Strehareţ a fost de mai multe ori prădat de turci. În vara anului 1802 schitul a fost cuprins de un incendiu, lucru pentru care a fost părăsit până în anul 1832, când aflam aici 63 de suflete şi de preoţii Vasile sin Popa Ion şi Preda sin Oprea, care fac reparaţii şi îmbunătăţiri mănăstirii şi împrejurimilor ei.

În anul 1838 un cutremur de pământ i-a adus simţitoare stricăciuni, dar prin dragostea credincioşilor şi cu ajutorul lor, mănăstirea a fost restructurată, în aprilie – septembrie 1844 de iscusitul eclesiarh Iosif.

Prin grija acestuia se construiesc mai multe clădiri în jurul mănăstirii, care în anul 1863 sunt transformate în spital.

În urma reformei domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1863, o parte din averile mănăstirii au fost secularizate, iar cu o altă parte din moşiile mănăstirii, în anul următor 1864, au fost împroprietăriţi 12 ţărani din satul Sineşti – Olt. După anul 1865 schitul Strehareţ a dus o viaţă liniştită şi fără prea mari evenimente. I-au mai fost adăugate clădiri în partea sud-estică, dar care au fost dărâmate cu timpul.

În anul 1936, pentru vieţuitorii mănăstirii au fost construite câteva clădiri – chilii, în partea nordică a mănăstirii. Cutremurele de pământ din anii 1940 şi 1977 au adus vizibile prejudicii atât zidă-riei cât şi picturii, care nu-şi mai păstrează coloritul iniţial, frescele fiind parţial degradate.

{module G+articles}

Fresca schitului este importantă prin stilul pictural neo-bizantin şi prin scrierea cu caractere chirilice ce se păstrează pe frontispiciile icoanelor murale. Multe din icoanele schitului sunt vii documente, cu însemnări ale timpului, icoane care, contrar intemperiilor vremii sunt încă frumoase şi se păstrează bine.

În anul 1979, vechea clopotniţă a fost dărâmată şi a fost zidită o nouă clopotniţă deasupra portalului, la intrarea în incinta mănăstirii.

În forma în care se prezintă schitul Strehareţ, este un preţios loc de pelerinaj şi un important vestigiu al istoriei ţării şi bisericii româneşti.

De dimensiuni mici, potrivită pentru o “mânăstioară”, biserica Mânăstirii Strehareţ face parte din categoria lăcaşurilor sfinte cu plan dreptunghiular alungit (14,5m x 6m), încheiată spre răsărit cu o absidă şi încoronată cu un turn-clopotniţă, ridicat deasupra pronaosului. Acesta din urmă, acoperit cilindric cu o boltă din lemn, este închis de pereţi din cărămidă ce depăşesc 1 m grosime, care susţin bolta şi turnul clopotniţă. Grosimea diferită, mai mare a pereţilor pronaosului, faţă de grosimea celorlalţi pereţi ai bisericii, ne duce cu gândul fie la existenţa unui turn de zidărie peste pronaos, care însă s-a prăbuşit între timp, fie la o reconstruire a pereţilor naosului şi altarului. Ipoteza a doua nu se poate înlătura nici pentru că mica fereastră a pronaosului este diferită ca dimensiuni, iar cota parapetului este alta decât celelalte trei ferestre (două în naos şi una în altar, care sunt asemenea).

Naosul, dreptunghiular şi el, este acoperit tot de un semi-cilindru, despărţit spre vest de pronaos printr-un timpan zidit, susţinut de două coloane cilindrice, iar de altar prin catapeteasma construită din zidărie, care lasă un spaţiu, încă generos, până la arcul ce îl desparte de calota sferică a altarului. Naosul este luminat de două ferestre, una spre nord, cealaltă spre sud, destul de luminoase pentru o ctitorie de la începutul celei de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Altarul, cilindric la interior şi poligonal la exterior, are foarte clar marcate nişele proscomidiarului şi diaconiconului. El este luminat dinspre răsărit de o fereastră de forma şi dimensiunile celor două din naos. Accesul în pod, către fostul turn-clopotniţă, care în prezent are doar funcţiunea de turlă, se face pe o scară de lemn, adiacentă peretelui de nord şi respectiv de vest al pronaosului. Constituţia actuală a turlei nu are niciun indiciu care să ne poată face să susţinem că pe această structură ar fi fost şi suport pentru clopot, de unde putem deduce că, după prima prăbuşire a turlei, clopotul nu a mai rămas în biserică. De altfel, parapetul rămas la vedere în podul bisericii este o zidărie relativ nouă, care după aspect şi tipul de cărămidă ne duce, fără a avea date certe, către anii 1800, chiar 1850, având în vedere succesiunea cutremurelor şi efectul lor asupra bisericii. Dacă lăcaşul a avut sau nu o turlă de zid este foarte greu de stabilit, date fiind intervenţiile ulterioare până la cote ale pereţilor destul de mici. Numai izvoare scrise sau rezultatele unei cercetări arheologice care să scoată la iveală părţi elocvente ale unui probabil turn-clopotniţă de zid ar putea să lămurească problema. Cercetarea, interpretarea rezultatelor şi decizia de intervenţie, însă, rămân în continuare o problemă de timp şi de suport financiar.

{module G+articles}

Faţadele sunt despărţite în două registre de un brâu, un tor firav, aşezat undeva la două treimi de soclu şi o treime de profilele ce limitează partea superioară a peretelui exterior. Dacă ne gândim doar la cotele secţiunii transversale prin naos (4,1 x 7,96), avem imaginea uneia dintre cele mai zvelte biserici ale zonei, din categoria ei de vechime. Decoraţia exterioară extrem de simplă, silueta zveltă şi percepţia ascendentă a volumului − datorată faptului că se află pe o terasă intermediară a versantului dinspre răsărit al văii −, fac ca biserica să rămână volumul dominant al ansamblului.

Cutremurele din anii 1940 şi 1977 i-au provocat mari pagube, frescele fiind parţial degradate. Acestea se disting prin stilul pictural neobizantin şi prin însemnarea cu caractere chirilice. Multe din icoanele schitului sunt vii documente cu însemnări care, în ciuda vitregiilor vremurilor, sunt încă frumoase şi se păstrează destul de bine. Din 1672, când a fost lucrată, pictura a suferit mai multe restaurări, ultima fiind făcută în anul 1982, de către pictorul Nicolae Savu din Bucureşti.

Între anii 2000-2008, cât a slujit aici Preotul Cristian Stoica din Slatina, s-a făcut racordul la reţeaua de gaz metan a oraşului, s-a schimbat acoperişul şi s-au refăcut tencuielile exterioare ale bisericii, a fost curăţată pictura, a fost înlocuit mobilierul şi au fost schimbate tâmplăria şi pardoseala. Urmare acestor lucrări, pe data de 22 octombrie 2006 s-a făcut resfinţirea.

Începând cu anul 2008, prin numirea maicii stareţe Irina Niculescu, vechiul monument a căpătat o altă faţă, corpul de chilii fiind extins şi amenajându-se aici spaţii administrative noi. În prezent în mănăstire vieţuiesc trei monahii.

{youtube}3SlwsbzHygY{/youtube}

{module G+articles}