Străzi vechi în Slatina de azi (I)

Strada Bucureşti

Este cea mai veche arteră din Slatina, al cărui nume vine de la drumul „pe care se călătorea cu birji de la Craiova la Bucureşti, când nu ereau drumuri de fer”.

Conform Recensământului din anul 1912, strada Bucureşti avea (azi Mihai Eminescu şi George Poboran) avea o lungime de 2 900 m şi începea de la cantonul podului de peste Olt, străbătea oraşul pe direcţia V-E până în strada Piteşti, având 131 de clădiri pe stânga şi 150 pe dreapta.

În perioada interbelică, segmentul din strada Bucureşti cuprins între Grădina Publică (parcul Eugen Ionescu) şi Primărie va primi numele lui Constantin G. Dissescu, născut în anul 1857 într-o casă situată în această zonă (demolată). Tatăl său, George Dissescu, fost grefier la Tribunalul Olt, judecător, cinovnic (inspector administrativ) a lăsat amintiri deosebite în conştiinţa celor care l-au cunoscut. Educaţia primită în familie a avut un rol major în formarea personalităţii lui Constantin G. Dissescu. Profesor, jurist eminent – creatorul disciplinei drept constituţional şi administrativ – ministru, diplomat, Constantin G. Dissescu a fost delegatul permanent al României în Comitetul Uniunii Internaţionale între 1906 – 1926, iar din anul 1922 l-a suplinit pe Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU.

Lângă pod se afla Fabrica de cherestea Th. Raux, înfiinţată în anul 1892, extinsă după primul război mondial cu un atelier de parchetărie şi unul de mobilă, urmare a cerinţelor de confort ale orăşenilor. Casele francezului Raux se aflau pe strada Ionaşcu – în cartuşul de pe faţada principală se mai păstrează iniţialele TH -, ulterior intrate în proprietatea familiei de industriaşi şi comercianţi Taşcu.

În anul 1925 strada Bucureşti şi, implicit Slatina, se îmbogăţesc cu primul monument din ţară ridicat în cinstea eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu. După lungi dispute cu oraşele Tg. Jiu şi Craiova, câştigă Slatina datorită insistenţelor Regimentului 43 Infanterie, în care Ecaterina Teodoriu luptase şi fusese avansată. Festivitatea dezvelirii monumentului la 31 mai 1925 este pe cât de grandioasă pe atât de emoţionantă, beneficiind de prezenţa reginei Maria şi a mamei Ecaterinei Teodoroiu. Monumentul, operă a sculptorului de factură academică Dimitrie Măţăoanu, compus dintr-un piedestal tratat baroc şi statuia din bronz a Ecaterinei Teodoroiu în mărime naturală, într-o atitudine dinamică, face parte din patrimoniul cultural naţional.

De-a lungul străzii mai putem admira trei case ilustrative pentru sfârşitul de secol XIX, foarte bine întreţinute: casa lt. col. Ion Călugăru (Vlad Iovu), casa dr. Mircea Şerbu locuită de aproape 100 de ani de familia Şerbu negustori veniţi din Mărginimea Sibiului, casa Eugen Castan (dr. Romeo Stănculescu). Ele se particularizează prin decoraţia exterioară cu elemente inspirate din eclectismul francez, cât şi prin rafinamentul picturii interioare, într-o epocă în care decoraţia murală începuse să decadă.

La intersecţia străzii Bucureşti cu Vintilă Vodă se află casa Marin Vizurescu, tatăl a trei copii, băieţii Smarand şi Pantelimon fiind înzestraţi cu osebite calităţi literare. Pan Vizirescu are şansa să îşi urmeze destinul literar şi se integrează în modernul curent promovat de revista Gândirea condusă de Nichifor Crainic. Învinuit drept criminal de război de aşa- zisul tribunal al poporului, alături de Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Pan Vizirescu se refugiază în casa familiei de la Slatina. Timp de 23 de ani stă ascuns în podul casei, „exilul meu de taină” cum însuşi spunea. Fie şi numai pentru această miraculoasă clandestinitate, nebănuită de securitate, ar trebui amplasată pe casă o placă evocatoare. O altă inscripţie ar fi necesară pentru a marca locul fostei case Găbunea (perimetrul Registrului Comerţului), unde a locuit învăţătorul de Şcoală Ardeleană, Gheorghe Ardeleanu, căsătorit cu Uţa Găbunea, părinţii viitorului academician şi om politic Petre S. Aurelian. Să mai reţinem că boierul Niţă Găbunea a cedat o parte din teren pentru construirea Palatului Comunal (Primăriei) în anul 1906.

Pe strada Bucureşti se aflau două hoteluri: Regal şi Princiar, ambele clasificate în clasa a I-a. Hotel Regal a fost construit la sfârşitul secolului XIX de Alexe Nicolau, care îl donează Primăriei. Era una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş, iar Nicolae Iorga spune despre hotel că e mare, destul de bun şi curat. Din păcate, bogata decoraţie exterioară a fost înlăturată în perioada comunistă, rămânând o clădire inexpresivă.

La intersecţia străzii Bucureşti cu strada Protopopescu se afla Hotel Princiar construit în anul 1908 de Ştefan Stănculescu (bunicul dr. Romeo Stănculescu). Serile erau agrementate, ca la mai toate restaurantele, cu muzică lăutărească, la mare cinste în Slatina, binecunoscută pentru virtuozitatea lăutarilor.

În faţa Grădinii Publice „Principesa Maria” amenajată în anul 1892, Nicola Cosma, aromân din Macedonia, deschide mai întâi berăria „la izvorul cu bere”. Piesa de rezistenţă era grătarul special, stropit din belşug cu bere, extrem de populară după anii 1880. Priceput şi chibzuit, ajunge să ridice un veritabil stabiliment comercial – Hotel Nicola Cosma – clădire demolată în anii 1980. La parterul localului se aflau restaurantul, dotat cu aparat de proiecţie cinematografică, cofetăria, bodega şi berăria.

În familiile negustorilor, grija pentru educaţia copiilor era foarte importantă. De obicei, un băiat trebuia să continue afacerea tatălului, începându-şi ucenicia de mic, la munca de jos. Nicola Cosma a avut şase copii, trei fete şi trei băieţi, cinci urmând studii superioare. Constantin, al doilea fiu, ofiţer de carieră, excelează în sport: fotbal (a făcut parte din echipa „Oltul”, câştigătoare a cupei în 1928 la Sofia), automobilism, bob. Spiritul de aventură îl va stăpâni şi pe Vasile Cosma, nepotul lui Nicola Cosma, un fel de Jack Cousteau al României. Vasile Cosma a fost unul dintre membri fondatori ai secţiei de arheologie submarină de la Mangalia, aducând la suprafaţă din fascinanta lume a adâncurilor vestigii antice de importanţă excepţională.

{module G+articles}

După ce trecea prin faţa Grădinii Publice, strada Bucureşti urca spre strada Piteşti pe lângă Banca Slatina, construită în anul 1908 şi casele Fântâneanu, împrejmuită cu gard din fier forjat. În epocă a fost considerată cea mai frumoasă casă din Slatina, demnă de a găzdui pe regele Carol I în timpul vizitei din anul 1872. Eleganţa casei era pusă în evidenţă de excelenta arhitectură eclectică de şcoală franceză, completată în interior cu ornamente în stuc şi decoraţii murale.

Boierii Fântâneanu strălucesc în galeria marilor filantropi slătineni. Elena Fântâneanu constituie un fond substanţial în vederea construirii unui azil pentru femei sărmane. Fotografia acestuia figurează în „Albumul oraşului Slatina. 1906” editat de Primăria Slatina cu prilejul jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Opera caritabilă este continuată de fiul ei, senatorul Constantin Fântâneanu care va dona casa părintească Primăriei, stipulând ca din veniturile scoase din chirie să se înzestreze anual două fete sărace la măritiş. Sediu al Direcţiei Agricole multă vreme, în prezent casa este abandonată.

Mai sus de casele Fântâneanu se afla casa preotului Crinescu, închiriată de moştenitori Prefecturii judeţului Olt – Palatul Administrativ (azi sediul Muzeului Judeţean Olt). În această casă s-a născut la 26 nov. 1909 Eugen Ionescu, pe strada Bucureşti, nr. 3 cum se precizează în certificatul de naştere. Tatăl lui Eugen Ionescu, fiind director al Prefecturii în aceea perioadă a locuit în casa Crinescu pusă la dispoziţie de Prefectură.

{module G+articles}

Strada Lipscani

Vă propunem să străbatem cu ochii minţii strada Lipscani care a fost nu numai o arteră tipic comercială. A fost o veritabilă oglindă a Slatinei de altădată, o proiecţie a vieţii unui oraş în plină expansiune economică, edilitară, culturală în consonanţă cu noile gusturi şi exigenţe.

Strada Lipscani, animată pe tot parcursul zilei de forfota oamenilor de toate vârstele, orăşeni sau ţărani veniţi să cumpere cele de trebuinţă, pornea din strada Bucureşti (azi Mihai Eminescu), de la Primărie, şi sfârşea tot în strada Bucureşti, în faţa Grădinii Publice (parcul Eugen Ionescu).

De-a lungul timpului a purtat mai multe denumiri. Pe la începutul anilor 1790 apare în documente consemnată drept Uliţa Mare sau Uliţa Principală. O vreme s-a numit Uliţa Băcanilor, de la negustorii care vindeau mărfuri de băcănie: diferite produse alimentare indigene sau de import, mirodenii, condimente. În Catagrafia din anul 1832 poartă numele de Lipscani şi făcea parte din Mahalaua Roşie, pentru că aici se comercializau mărfurile aduse din vestitul târg (iarmaroc) de la Lipsca (Leipzig). În anul 1927 printr-o decizie a Primăriei Slatina, aprobată de Ministerul de Interne, strada va lua numele proeminentului politic Gheorghe Gr. Cantacuzino. Din anul 1948 i se atribuie denumirea de „7 Noiembrie” în semn de glorificare a revoluţiei bolşevice, pentru ca după 1990 se revină la numele consacrat: Lipscani.

Documentele mai vechi menţionează două feluri de negustori: negustorii „aşezaţi” şi negustorii „drumeţi”. Aceştia din urmă veneau cu carele pline de mărfuri la bâlciuri şi târguri ori se aşezau în curţile hanurilor, în jurul mănăstirilor sau bisericilor până îşi vindeau mărfurile din Orient şi din Apusul Europei, numite „de Austria şi de Saxonia” cu toate că majoritatea erau cumpărate de la Lipsca.

Negustorii „aşezaţi” (la început mai puţini decât cei „drumeţi”) aveau prăvălioare sau dughene cu o singură odaie şi cu ferestre foarte înguste, acoperite noaptea cu obloane grele de lemn peste care se încrucişau traverse de fier. Ziua erau agăţate cu un cârlig de streaşina acoperişului, devenind un acoperiş împotriva ploii sau a soarelui în zilele toride de vară. În faţa prăvăliei stătea negustorul pe un scaun, îmbrăcat într-un anteriu de dimie verde, canavaţă ori de selemie (după puterea fiecăruia) şi cu fesul tras pe ceafă sau cu işlicul înalt din postav pe cap, încercând să facă din orice pieton un cumpărător.

Pe strada Lipscani, un bazar la scară redusă, întâlneai braşovenii (mărfuri aduse de la Braşov), lipscării şi mărfuri turceşti aduse de chiproviceni. Dintre aceştia, lipscanii rulau capitalul cel mai mare şi aveau „bolţile” (prăvăliile) cele mai arătoase şi mărfurile cele mai scumpe: cumaşuri de rochii şi de haine din lână, mătase, bumbac ori amestecate, postavuri fine, stofă pentru mobilă, pentru veşminte bisericeşti, obiecte de lux pentru dichisit interioarele caselor (sfeşnicele mai cu seamă).

La sfârşitul secolului al XIX-lea strada Lipscani, nucleu comercial şi Corso al Slatinei (după un scurt popas în Grădina Publică), se desfăşura pe o lungime de 364 m şi cuprindea 93 de case. În ciuda faptului că ansamblul prezintă o unitate de program, cu spaţii comerciale la parter şi locuinţe la etaj, frontonul arhitectural se distinge prin varietate stilistică, bazată pe îmbinarea clasicismului sobru cu efuziunile eclectice izvorâte din interpretarea marilor stiluri istorice, frecvent folosite în arhitectura urbană a sfârşitului de secol XIX. Decoraţia se concentrează pe nivelul superior, rezervat locuinţei. Efectul este potenţat de balcoanele care separă parterul de etaj, lucrate artistic din fier forjat, cu elemente specifice art nouveaux-ului; unele balcoane mai păstrează în zona de maximă vizibilitate anul construcţiei şi iniţialele proprietarului. Două clădiri situate la extremităţile străzii (Casa Hanciu şi Casa Alexandru Georgescu), au balcoane din zidărie – sacnasiu sau bovindou – element arhitectural vechi, întâlnit la casele domneşti şi boiereşti.

{module G+articles}

Prăvăliile se înşirau ca nişte mărgele de la capăt la altul al străzii „cu tarabe în spre stradă pe care scoteau marfa şi noaptea o ridicau”, zăvorând-o înăuntru prăvăliei cu obloane grele şi lacăte.

Parcurgând lista adreselor importante din Slatina întocmită în anul 1983, constatăm că pe strada Lipscani erau trecute: şase băcănii, cinci lipscării, un cabinet de farmacie (Alois Pfinter în casele căruia de pe strada Pieţii, vis-á-vis de Banca Slatina, a fost găzduit Carol I venit să asiste la marile manevre militare din anul 1886), două librării, papetărie, hotelul şi restaurantul Jianu construit de negustorul cojocar Marin Jianu. Prin testamentul său, legalizat la Tribunalul Olt în anul 1890, Marin Jianu donează hotelul şi via din Suleşti Primăriei Slatina care va capitaliza venitul lor „la Casa de depuneri, până va aduna o sumă suficientă cu care să poată construi un local de spital în acest oraş…”.

O situaţie mai completă asupra negustorilor şi activităţilor comerciale este oferită de „Anuarul statistic şi demografic” pe anul 1902-1903, din care rezultă că existau 44 de prăvălii. Faţă de cele menţionate anterior, sunt înregistrate prăvălii de coloniale, de mobile şi articole de menaj, de hăinărie, manufactură, pălării – „La pălăria modernă” înfiinţată de Anton Zahalca -, două case de modă, ceasornicăria lui Rosenthal şi a lui Ionel Marinescu, farmaciile lui Zenovie Voiculescu şi Aurel Popescu (bogat asortate cu articole de farmacie, drogherie, pansamente, parfumerie), marochinărie, tipografie, tapiţerie, porţelanuri la prăvălia lui Bernard Davidescu etc.

La mare căutare erau cofetăria lui Dichran Ferachian botezată cu mândrie „La Armeanu” şi „Cofetăria americană” a lui Strilescu, covrigăria lui Lambe Spirea „La Macedoneanu”, bodega lui Eduard Rosman, „Unirea”, frizeria „La Figaro” sau „Cafeneaua imperială”.

Nu întâmplător pe strada Lipscani funcţionau şase bănci: Banca Oltul care va fuziona mai târziu cu Banca franco-română, sucursală a băncii din Bucureşti, Banca Albina, Banca Uniunii, Banca Sindicatului Agricol şi Banca Negustorească înfiinţată în anul 1922 din iniţiativa şi capitalul pus la dispoziţie de negustorii slătineni.

Într-o perioadă în care se construieşte tot mai mult, se înmulţesc firmele de materiale şi construcţii şi utilitare. Dintre acestea amintim „La soba rezistentă” şi „Noale & Antonescu” care avea sediul pe Lipscani şi fabrica de cărămidă presată, ţiglă, teracotă, betonaje pe un teren concesionat de Primărie în partea de nord a oraşului. Ermanno Noale, arhitect italian căsătorit cu o româncă, s-a stabilit în Slatina şi a locuit într-o casă pe str. Drăgăneşti (de fapt în Slatina au lucrat mulţi arhitecţi italieni, despre care vom vorbi cu alt prilej).

În anul 1913, M.S. Andreian, donează casa de pe strada Lipscani (subsol şi parter cu trei camere şi hol), împreună cu mobilierul de bibliotecă şi cărţile pentru înfiinţarea Bibliotecii Comunale. Intelectualitatea slătineană va organiza numeroase activităţi: baluri de binefacere, concerte, serbări câmpeneşti pentru strângerea de fonduri necesare cumpărării de cărţi pentru bibliotecă, ajungând în anul 1936 la 31 560 volume.

Atracţia străzii Lipscani era sporită de sala de spectacole şi cinematograf „Martinescu”, cochetă şi elegantă, unde vin să joace mari trupe de teatru din Bucureşti şi Craiova, teatrul de revistă Constantin Tănase, iar George Enescu a concertat de trei ori. Mai jos de sala „Martinescu” se aflau Cazinoul şi Clubul Subofiţerilor, locul de desfăşurare al unor baluri faimoase, cu bufet rece asigurat de bodega lui Eduard Rosman. Din anul 1934 în Clubul Subofiţerilor se va deschide cinematograful „Select”, numit în perioada comunistă „Victoria”.

Dr. Aurelia Gros{module G+articles}