Considerații asupra primei atestări documentare a Slatinei

Elucidarea fenomenului cristalizării urbane a generat în istoriografia românească sau străină ipoteze variate relative la geneza şi evoluţia oraşului medieval, fiind extrem de dificil de precizat calea sau modalitatea apariţiei fiecărui nucleu urban. Cele mai vechi oraşe româneşti, cunoscute imediat după întemeierea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească se situau în apropierea Carpaţilor în vecinătatea graniţelor Transilvaniei şi Poloniei, oraşele de câmpie fiind mai noi. În această perioadă sunt menţionate în Muntenia: Câmpulung (1292), Curtea de Argeş (1330), Piteşti (1385, oraş 1481), Târgovişte (1396, oraş 1418), Buzău (372, oraş 1234), în Oltenia: Râmnicu Vâlcea (1370, oraş 1385), Severin (1230, oraş 1833), Târgu Jiu (1406, oraş 1597), Craiova (1475), Caracal (1538, oraş 1598), iar la Dunăre: Turnu (sec. VI), Brăila (1368), Giurgiu (1394, oraş 1831), nu însă şi Bucureştii (1456, curte domnească, oraş 1533), Ploieştii (1503 sat, 1599 oraş), Călăraşii (sec. XVI, oraş 1832), Râmnicu Sărat (1439 sat, 1574 oraş).

Aşezată pe malul stâng al Oltului, într-o zonă în care cercetările arheologice au evidenţiat mărturii de locuire neîntreruptă încă din neolitic, Slatina a căpătat încă din perioada prefeudală caracteristicile unei localităţi cu rolul de centru al unei zone de convergenţă. Între secolele X-XIII Slatina dobândeşte însuşirile unei aşezări urbane prin evoluţia unei aşezări rurale preexistente racordată circuitului comercial intern şi extern.

În jurul anului 1330 – potrivit opiniei profesorului slătinean Nicolae Popescu-Optaşi – oraşul era deja format. Un factor contributor al apariţiei sale l-a reprezentat faptul că aşezarea a fost reşedinţă de formaţiune prestatală, cu o poziţie strategică, de pază, transformată în centru politico-administrativ şi comercial. Nicolae Iorga în lucrarea Istoria românilor în chipuri şi icoane afirma că pe la anul 1360 voievozii din Argeş aveau în stăpânire „Brăila şi Câmpulungul, Argeşul şi Slatina”.

{module Personalizare tricouri}Se impune o concluzie. Oraşele Ţării Româneşti dezvoltate la sfârşitul secolului XIII în zona submontană carpatică, precum Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Râmnicu Vâlcea, ca şi alte centre urbane, situate în zona colinară sau de şes, precum Slatina, Piteşti, Gherghiţa, Târgşor, au condiţii similare de evoluţie, sunt încadrabile cronologic după consolidarea statului medieval şi au drept nuclee curţile domneşti locale.

Slatina se găsea pe axul şi la intersecţia drumurilor comerciale de tranzit ce făceau legătură între centrele meşteşugăreşti din Transilvania (Sibiul şi Braşovul) cu cele din Peninsula Balcanică. Drumul Oltului lega centrul comercial al Sibiului cu oraşele sud-dunărene şi, prin ramificaţiile sale spre răsărit şi apus, cu diferite oraşe ale Ţării Româneşti. Acest drum trecea prin punctul de pază şi vamă de la Turnu Roşu, intra în Ţara Românească pe la Genune-Câineni, unde era vama ţării, şi ajungea la Râmnicu Vâlcea. De aici, în mersul către sud, drumul poposea la Slatina, unde trecea pe malul stâng, pentru a se îndrepta prin Roşiori către Turnu şi Nicopole, sau continua prin Reşca şi Caracal, până la Corabia şi Islaz. La vadul dunărean al Calafatului şi Vidinului se ajungea pe un drum care se desprindea din drumul Oltului, tot de la Slatina mergând spre Balş, apoi la Craiova.

O altă rută comercială pe care o foloseau negustorii sibieni era cea prin Ţara Loviştei, Curtea de Argeş, Piteşti şi Slatina. Drumul Braşovului trecea prin Câmpulung şi Piteşti, ajungea la Slatina unde se intersecta cu cel al Sibiului, se bifurca spre Turnu sau Calafat, şi de aici se ramifica prin Vidin spre Constantinopol, spre Marea Adriatică, la Raguza (Dubrovnik) fiind considerat drept principala arteră de legătură comercială între Transilvania şi Muntenia.

Prin zonă mai treceau următoarele drumuri: „al oilor” folosit de păstorii transhumanţi în pendularea lor din Carpaţi spre bălţile Dunării, „al buţilor”, „al cerii şi al mierii”, „al peştelui”, „al sării” .

Toţi aceşti factori au influenţat decisiv devenirea istorică a Slatinei, aşezarea căpătând atributele unui oraş perfect conturat în secolul al XV-lea8, menţionat în actele de negoţ dintre principalele centre de schimb de la sud de Carpaţi, Câmpulung, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Târgovişte, Bucureşti.